Category Archives: Alandala

Adunate din cele patru parti ale cerului

Despre sport si sperante

Published by:

Tocmai s-a încheiat finala feminină de la Roland Garros, în cadrul căreia Jelena Ostapenko s-a impus în fața Simonei Halep. Nu sunt un cunoscător al tenisului, dar la adăpostul privirii mele profane, cred că Ostapenko a jucat mult mai bine și a meritat cu prisosință să câștige. Dar aici nu vreau să scriu despre tenis și nici despre Simona Halep ca sportivă, ci despre sport, speranțele unei națiuni și Simona Halep ca simbol.

Faptul că Simona Halep a reușit să adune atât lume în fața ecranelor într-o după-masă de sâmbătă este absolut meritoriu, iar Simona Halep ne-a făcut din nou să visăm, să avem speranța că o româncă minionă din Constanța poate dansa printre gloanțele trimise de mitraliera letonă. Sigur, la o primă vedere mulți ar spune că aceste speranțe pe care noi privitorii ni le facem când ne uităm la o astfel de finală țin de resorturile unui naționalism exacerbat (lucru ce nu este valabil doar pentru români). Eu cred, însă, că este mult mai mult de atât.  Continue reading

Da sfoara in tara
0

Dubiul ca metodă

Published by:

Dacă provocăm orice absolvent de liceu (și probabil aproape orice om) să ne spună ceva despre Rene Descartes, vom auzi, cu siguranță, încă de la început, celebra frază ”Cogito, ergo sum” (gândesc, deci exist). Până la urmă nu e rău deloc, întrucât dacă analizăm orizontul deschis de acest aforism, vom găsi fiecare dintre noi  câteva semnificații utile pentru viața de zi cu zi. Dar cine își mai permite astăzi să filozofeze?

Totuși, nu despre asta voiam sa vorbesc în sine, dar dacă tot suntem aici, merită să facem o scurtă incursiune în istoria filosofiei. Această celebră propoziție a fost mai întâi folosită de Descartes, în limba franceză, în Discurs asupra metodei. În limba latină, a apărut pentru prima dată aproximativ 20 de ani mai târziu, în Principiile filosofiei. O formă ceva mai lungă aduce și conceptul de dubiu în acest aforism, dar trebuie menționat că Descartes nu a folosit niciodată în textele sale formula ”dubito, ergo cogito, ergo sum”. Aceasta a apărut postum, dar trebuie menționat că se încadrează perfect în gândirea lui Descartes.  Continue reading

Da sfoara in tara
0

Cu luciditate despre vaccinarea obligatorie

Published by:

Asist de cateva zile la discutii interminabile despre o posibila lege ce ar introduce vaccinarea obligatorie in Romania si constat cu tristete că tocmai în vremurile în care avem toate instrumentele să dialogăm mai mult, o facem tot mai puțin. Ca principiu fundamental (făcând abstracție pe moment de la tema din titlu) opiniile diferite ar trebui să fie un prilej de îmbogățire intelectuală pentru toată lumea. Constat cu tristețe că nu este așa. Fiecare are impresia că știe mai bine, că e mai bine informat, și se face mereu referire la argumentul autorității în domeniu. De foarte multe ori luciditatea lipsește în toate taberele. De aceea cred că o analiză lucidă a ideii de vaccinare obligatorie ar putea fi benefică.

Tabăra vehementă împotriva acestui demers legislativ face de cele mai multe ori afirmații foarte puternice. Medicul Adrian Cacovean spune că ideea vaccinării obligatorie este cam la fel de bună ca ideea lui Hitler de purificare a rasei umane. Afirmația este „propovăduită” insistent pe blogurile fundamentaliste ortodoxe, și de acolo această opinie se diseminează cu rapiditate în mediul online. Cei care se declară împotriva vaccinării obligatorii spun că aceasta este o limitare a drepturilor individuale. Continue reading

Da sfoara in tara
0

Literatura ca autocunoaștere

Published by:

Fiind o fire clasică, definesc cunoaşterea în termeni mai mult sau mai puţin raționaliști! Cunoşterea este acel fenomen prin care un subiect îşi apropriază conceptual un obiect; şi-l face al său. Prin urmare, subiectul şi obicetul sunt două entităţi separate ontologic. Până aici totul pare destul de simplu, dar totul se complică atunci când vorbim despre autocunoaştere, întrucât în acest caz subiectul şi obiectul coincid din punct de vedere ontologic; obiectul de cunoscut se afla încorporat în subectul cunoscător. Prin urmare, în procesul de auto-cunoaştere, omul trebuie să îşi folosească din plin capacităţile sale raţionale şi să se privească din afară, să iasă din sine spre a se vedea ca un obiect. Teoria este simplă, practica însă demonstrează că nu poate exista o autocunoaştere perfectă pentru că ori omul se priveşte pe sine prea de departe, ori prea de aproape. De aceea cred că literatura este un instrument de auto-cunoaştere mult mai eficient decât propria raţionalitate, chiar dacă aceasta se adresează, în primul rând, afectivităţii. Continue reading

Da sfoara in tara
0

Puterea uitată a cuvântului

Published by:

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit gândul în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Astăzi cuvintele nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de exprimare cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei autodezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuvântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt, ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt, în Biblie. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit fără echivoc. Continue reading

Da sfoara in tara
0