Despre sport si sperante

Tags:

Tocmai s-a încheiat finala feminină de la Roland Garros, în cadrul căreia Jelena Ostapenko s-a impus în fața Simonei Halep. Nu sunt un cunoscător al tenisului, dar la adăpostul privirii mele profane, cred că Ostapenko a jucat mult mai bine și a meritat cu prisosință să câștige. Dar aici nu vreau să scriu despre tenis și nici despre Simona Halep ca sportivă, ci despre sport, speranțele unei națiuni și Simona Halep ca simbol.

Faptul că Simona Halep a reușit să adune atât lume în fața ecranelor într-o după-masă de sâmbătă este absolut meritoriu, iar Simona Halep ne-a făcut din nou să visăm, să avem speranța că o româncă minionă din Constanța poate dansa printre gloanțele trimise de mitraliera letonă. Sigur, la o primă vedere mulți ar spune că aceste speranțe pe care noi privitorii ni le facem când ne uităm la o astfel de finală țin de resorturile unui naționalism exacerbat (lucru ce nu este valabil doar pentru români). Eu cred, însă, că este mult mai mult de atât. 

Cred că majoritatea celor care s-au uitat la finală au nutrit speranța sinceră și foarte probabil inconșientă, că un român poate ajunge pe cele mai înalte trepte în pofida tuturor piedicilor care noi românii ni le punem reciproc. Din punctul meu de vedere aceste piedici sunt puse, mai cu seamă, de către statul român întrucât nu reușește să creeze un context în care românii să se poată dezvolta la adevărata lor valoare. În definitiv, statul român este format tot de cetățeni români și de aceea spun că ne punem piedici reciproc.

Dar majoritatea celor care au vizionat astăzi finala în care Simona Halep a devenit unu alter ego colectiv au sperat că unul dintre noi își poate ridica capul din această gloată care suntem noi românii și poate servi drept model și inspirație pentru noi, muritorii de rând, care poate nu am indrăznit să visăm atât de intens precum o face Simona Halep. Dincolo de naționalism, aici avem de a face cu speranța sinceră că cineva poate trece peste toate obstacolele pe care România le pune propriilor cetățeni și ne poate întinde apoi o mână invizibilă de ajutor pentru a reuși și noi.

Chiar dacă Simona Halep a pierdut astăzi a doua finală de la Rolan Garros, a reușit totuși să ne arate o rază de lumină în bezna noastră mioritică. Într-un fel metaforic, în aceste două săptămâni, Simona Halep ne-a întins o mână de ajutor și a dorit să ne transmită tuturor că putem visa la mai mult, că există viață și dincolo de orizontul nostru limitat și că unele lucruri se pot întâmpla dacă ai curajul să le visezi și să muncești pentru ele. Cu siguranță nu vom deveni toți sportivi de prim rang mondial, sau directorii executivi ai unei mari companii, sau cei mai buni muzicieni din lume, dar putem avea curajul să sperăm la mai mult decât și mai ales, să sperăm dincolo de realitatea noastră cotidiană, care are mereu tendința să ne tragă în jos. Și cred că din aceste motive, Simona Halep merită tot respectul și prețuirea noastre.

Da sfoara in tara
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *