Islamul și viitorul Europei

Impactul culturii islamice asupra unei Europe unite în tratate dar dezbinate în cuget este o realitate care foarte greu poate fi trecută cu vederea de cei cărora le place să scruteze mersul lumii şi să îşi dea seama de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Este o temă veche de cel puţin 1400 de ani, dar mereu actuală, mai ales în contextul unei globalizări care se află deja într-un stadiu destul de avansat și care a anihilat graniţele care existau până mai odionioară între popoare şi culturi.

Pentru cei care doresc să aprofundeze oarecum această tematică pot recomanda lectura a trei cărţi extrem de interesante, care, desigur, nu tratează în mod exhaustiv această problematică, întrucât nu acesta este scopul lor, şi nici nu pot constitui o teorie universal valabilă referitoare la interacţiunea dintre islam şi Occident. Iată cărţile:

  1. Francis FukuyamaSfârşitul istoriei şi ultimul om
  2. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor
  3. Zbigniew Brezezinski, Marea tablă de şah

Nu doresc să vorbesc aici pe larg despre aceste cărţi. Le-am furnizat mai mult ca o lectură suplimentară pentru cei care vor să studieze mai multe aspecte ale aceleiași problematici. Francis Fukuyama ne prezintă o viziune în mare măsură hegeliană asupra istoriei şi punctul spre care aceasta se îndreaptă. Sfârşitul istoriei este un elogiu adus democraţiei, care, în opinia autorului, este singurul mod de guvernare care satisface structura interioară a individului. Pe măsură ce democraţia va învinge în fiecare colţ al lumii, istoria se va îndrepta spre sfârşitul ei, nu un sfârşit fizic, ci un sfârşit al istoriei aşa cum este percepută hic et nunc. În această dinamică se încadrează şi cultura islamică. Cartea lui Huntington este mai puţin conceptuală şi mai mult ancorată în real. El vorbeşte despre conflictul de valori dintre diferitele culturi, explicând astfel conflctele pe liniile de falie. Prin urmare, propune ideea unui conflict direct între cultura occidentală şi islam. Zbigniew Brezezinki ne propune, de fapt, un tratat de geopolitică în care Eurasia este tabla de şah, într-un joc la care participă 4-5 jucători. Prin Marea tablă de şah putem înţelege relaţiile dintre Europa şi cultura islamică din punct de vedere geostrategic.

Istoria ciocnirilor dintre islam şi Europa

Încă de la apariţia religii islamice, Europa s-a confruntat din plin cu tendinţele expansioniste ale triburilor arabe (la început) şi ale Imperiului Otoman (pana odionioara). Trebuie să menţionăm că islamul a apărut într-un context de decădere totală a Europei, cel puţin a Europei occidentale. Existau astfel doi pioni: triburile arabe cu o religie în plină forţă de exprimare, cu veleităţi războinice şi o motivaţie extrem de puternică; şi Europa, un continent deja bătrân, măcinat de conflicte între Apus şi Răsărit, slăbit de invazile popoarelor barbare, cu moralul la pământ.

Prima mare confruntare între aceşti doi pioni a avut loc atunci când dinastia ummayazilor a început campania de cucerire a Iberiei. Cucerirea Iberiei a început când maurii (în principal berberi alături de câţiva arabi) au invadat Iberia vizigotă creştină în anul 711, sub conducătorul lor berber Tariq ibn Ziyad. Ei au debarcat la Gibraltar pe 30 aprilie şi s-au îndreptat spre nord. Forţelor lui Tariq li s-au alăturat în anul următor cele ale superiorului său, Musa Ibn Nusair. În timpul campaniei de opt ani, cea mai mare parte a peninsulei Iberice a fost ocupată de musulmani — cu excepţia unei mici zone în nord-vest (Asturias) şi a regiunilor în principal basce din Pirinei. Acest teritoriu, sub numele arab de Al-Andalus, a devenit o parte a imperiului Umayyad în expansiune. După ce au reuşit cucerirea Iberiei, au traversat Pirineii, dar au fost învinşi de către franci în Bătălia de la Tours din 732. Iată că într-o perioadă de 100 de ani, arabii au ajuns din Arabia până la Tours, ameninţând serios Parisul. Înlăturarea dinastiei umayyazilor în favoarea dinastiei abbasizilor a redus notabil puterea militară a musulmanilor, iar aceștia au fost respinși treptate din peninsula Iberică.

După această confruntare, conflictele dintre Europa şi musulmani au continuat, luând de cele mai multe ori forma cruciadelor. Timp de mai multe secole europenii şi musulmanii s-au ţinut reciproc în şah, dar niciunul dintre aceşti pioni nu a reuşit un mat preţios.

În cele din urmă, cultura musulmană a cunoscut un nou apogeu politico-militar prin apariţia Imperiului Otoman care a redobânit curajul şi tenacitatea dinastiei umayyazilor şi a început să atace din nou Europa, de data aceasta pornind din sud-estul Europei. Telul suprem al otomanilor era cucerirea Vienei, un punct strategic aflat la întretăierea mai multor drumuri comerciale. Mai mult, cucerirea Vienei le-ar fi deschis otomanilor drumul spre Europa Occientală la care au râvnit şi înaintaşii umayyazi. Deşi în mentalul colectiv al Europenilor a ramas întipărită campania de cucerire a Vienei din 1683, otomanii au mai avut o tentativă în 1529 fiind conduşi chiar de către Soliman Magnificul. Tentativa din 1529 a eşuat datorită unor circumstanţe nefavorabile turcilor, în timp ce a doua tentativă, cea din 1683, a fost foarte aproape de izbândă, socotelile turcilor încurcându-se odată cu apariţia “Ligii Creştine” închegate oarecum ad-hoc în jurul regelui polonez Jan Sobieski, care a reuşit să învingă armata otomană.

A treia ciocnire dintre islam şi Europa

Ceea ce islamul nu a reuşit de două ori prin forţa armată este pe cale să reuşească în zilele noastre printr-un conflict de o cu totul altă natură. De fapt, în contextul de astăzi nu putem vorbi despre un conflic, ci, mai de grabă, despre o interferenţă între culturi cu un substrat conflictual la nivel axiologic. Este vorba de o confruntare indirectă şi foarte subtilă.

În contextul unei lumi globalizate unde graniţele culturale s-au estompat puternic, în Europa a pătruns susținut cultura islamică. Putem considera că astăzi există doi poli europeni ai culturii islamice: Germania şi Franţa. În Germania există o comunitate turcă extrem e numeroasă. Turcii au fost chemaţi şi primiţi cu braţele deschise chiar de către germani, pentru a face muncile pe care gazdele nu mai doreau să le facă. Dat fiin faptul că sporul natural al turcilor din Germania este net superior celui al germanilor, comunitatea turcă a crescut din ce în ce mai mult, astfel încât Berlinul a ajuns să fie al doilea oraş din lume ca număr de locuitori turci, după Istambul. Comunitatea turcă, deşi prezentă de mulţi ani în Germania, nu s-a integrat în contextul cultural european ci a contnuat să rămână o insulă independentă cultural de valorile europene. (Desigur există şi excepţii).

În ceea ce priveşte Franţa, comunitatea musulmană provine în mare măsură de pe teritoriul Maghreb-ului. Observaţiile care au fost făcute referitor la comunitatea turcă din Germania sunt la fel de valabile şi pentru comunitatea magrebină din Franţa. Prin urmare, şi Franţa se mândreşte astăzi cu un număr de aprox. 7 milioane de musulmani, care nu şi-au însuşit valorile europene.

Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de tradiția și rădăcinile lor culturale. De fapt, dacă ne gândim mai bine, europenii nu se dezic neapărat de rădăcinile lor culturale, doar că le caută undeva în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Rădăcinile culturale ale europenilor sunt, însă, mult mai vechi. Mai exact aceste rădăcini sunt cultura romană, cultura greacă și creștinismul.

Prin urmare, dincolo de anumite principii mai mult juridice pe care europenii le flutură drept stindard al europenismului, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, întrucât nu își mai cunosc rădăcinile. A renega originile creştine ale Europei mi se pare un lucru total ilogic în contextul în care zilnic intrăm în contact cu anumite lucruri care, fără să ne dăm seama, poartă amprenta creştinismului. Pentru a da un exemplu banal, dar grăitor în acest sens, putem menţiona cazul berii, un produs pe care majoritatea europenilor îl consumă, dar care la începuturi a fost produs exclusiv în mănăstirile creştine.

Avem, astfel, doi pioni pe tabla de șah a Europei. Europenii care nu își mai cunosc rădăcinile (lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie identitară) şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un fost coleg iranian mi-a spus odată, pe când eram la Roma: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei!”

Până la urmă, problema fundamentală a Europei în fața recentelor valuri de imigranți musulmani nu este nici xenofobia și nici deschiderea exacerbată. Problema Europei este la europeni, nu la imigranți. În măsura în care Europa își va conștientiza adevărata identitate, imigranții pot fi integrați fără probleme. Altminteri, tocmai europenii vor fi cei integrați de către musulmani pe propriul lor continent.

Da sfoara in tara
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *